De ce nu mi-am luat rochie lunga, alba, de mireasa

Bine, nu mi-am luat nici rochie lunga, nici scurta. Nu ca am dat un DISLIKE definitiv si orgolios rochiilor scumpe (dimpotriva!), ci pentru ca simteam ca nu pot da o groaza de bani pe o rochie pe care o port o singura data. Am vazut si chiar am urmarit, de mai multe ori, la televizor, emisiuni intregi in care miresele se duc, probeaza, se dau de ceasul mortii sa cumpere ce e mai bun (si de cele mai multe ori, si ce e mai scump, cat de scump isi permiti de fapt) pentru ziua respectiva, despre care se spune ca ar trebui sa fie cea mai fericita zi din viata ta. Dupa care rochia este bagata frumusel intr-o cutie mare si pastrata. Cu timpul, cred ca se si ingalbeneste.
Acesta este doar un motiv pentru care nu am dorit sa cumpar asa ceva.
De altfel, rochia alba de mireasa se poarta in biserica, iar eu, nedorind aceasta ceremonie, nu ma vedeam coborand treptele primariei de sector invaluita ca o sirena. Not cool at all.
Un alt motiv(cel mai puternic, de fapt) este ca nu mi-am dorit-o.
Cand m-am maritat, stiam exact cine sunt, ce asteptari am de la viata, rezolvasem asadar marile intrebari si marile dileme.
Nu am vrut rochie de printesa si nu am asteptat cu nerabdare ziua in care sa o port purta. De altfel, eu nu am probat/incercat niciodata o astfel de rochie, dezinteresul meu fiind total.

Cu toate acestea, treaba cu printesele m-a preocupat din cei mai fragezi ani ai mei. Banuiesc ca este o tema pe care ti-o dau toti parintii, iar tu, copila fiind, o preiei, nestiind prea bine ce sa faci cu ea. Eu am preluat-o in gradinita, de la mama mea, care ma invata sa desenez conturand tinute de printese. Eu le copiam cu mare incantare si ajunsesem astfel sa am teancuri-teancuri. Eram o adevarata colectionara pe vremea aceea...
Cred ca devenise un fel de tic si cand eram suparata sau plictisita, gaseam pagini goale in caiet si le incarcam cu printese, rochii, diademe, dantele, voaluri, bijuterii grele, toate nebuniile prindeau viata. Intrucat imi ieseau foarte bine, toate prietenele mele mi cereau sa le desenez, asa ca la un moment dat devenisem un fel de specialista in printese in scoala mea generala. Nu am stat niciodata sa ma gandesc de ce fac eu acest lucru, casatoria nu a facut niciodata parte din planurile mele juvenile, iar printii-nici atat.
Toate printesele mele erau frumoase si singure, dar fericite si fara vreo umbra de regret in ochi.
Pasiunea cu printesele a durat destul de mult, nici eu nu renuntam la ele, nici ele la mine. Dragoste imparatsita, asa este.
In primul an de facultate am avut un curs de psihologie, iar profesoara, in prima ora, ne-a cerut sa desenam ce ne trece prin cap. Ne-a dat un singur minut, sa nu avem timp sa ne gandim la subiecte. Bineinteles ca am desenat o printesa. Aveam o asa mare dexteritate, ca un minut a fost suficient sa umblu si la detalii putin: rochie cu broderie, tiara, cercei...
Profesoara  ne chema pe rand, la catedra, cu desenul, sa il interpreteze. Cand am ajuns eu cu foaia, mi-a spus, fara nicio urma de ezitare, ca printesa sunt eu si nimeni alta. M-au socat atat de tare vorbele ei, si timida fiind eu la vremea aceea, am insistat sa ii spun ca am desenat-o pentru ca aveam un singur minut si mi-a fost la indemana, ca nu ma identific cu ea, ca nu ma intereseaza deloc sa fiu asa, ca pe undeva sigur s-a strecurat o greseala, dar profesoara mi-a confirmat ceea ce imi spusese si inainte. Printesa sunt eu. Dupa ora de curs, imi aduc aminte de asta ca si cum ar fi fost ieri(desi au trecut mai bine de 20 de ani de atunci), am asteptat-o tremurand toata, pe hol, caci nu puteam accepta asa ceva in ruptul capului. Mi-a explicat si am plecat nauca.
Cred ca acela a fost momentul in care am inceput sa facem cunostinta cu adevarat-eu si sinea mea. De atunci eu nu am mai desenat niciodata printese, caci nu am mai avut nevoie de confirmari. De nicio confirmare. Nici macar in ziua nuntii.