DESCHIDE laptopul.
Scrie. Orice ai de spus, spune. Nu exista o rețeta, dar exista un impuls, urmează-l. Scrie chiar și câteva rânduri, oricât de greu ți s-ar părea. Nu exista om pe planeta Pământ care sa nu aibă nimic de spus, iar tu locuiești aici.
Prin februarie-martie m-am întâlnit cu una dintre fetele care mă citeau pe vremea când erau putine bloguri apărute, cred ca vorbim de 2009, chiar când am început eu sa scriu aici. Nu știam cu cine o mă întâlnesc, habar nu aveam ce surpriza mă aștepta pe strada Paris, colt cu Washington. Vindeam o broșă de argint pe un grup și ea a cumpărat-o, ca ii plăcuse. Am stabilit sa ne vedem la un colt de strada. Mi-a spus ca mă cunoste, mi-a vorbit despre mine, cea care eram în 2009 și despre ea, cum mă vedea pe atunci, despre lucrurile pe care le-a învățat aici, citind. Mi-a mulțumit pentru diminețile în care se trezea și intra pe laptop sa vadă ce am mai urcat pe blog. Am fost tare emoționată, va zic, mai ales ca am primit cadou de la ea și o agenda foarte roz și superba pe care era trecut unul dintre motto-urile din viața mea, pe care ea îl știa, ca am mai scris despre el: I've believed as many as six impossible things before breakfast- Lewis Caroll. Mi-a spus ca ii este dor sa mă citească, a fost așa de frumos și simplu și firesc încât mi s-a făcut și mie dor. Mereu ești uluit când auzi cât de mult ai influențat viața cuiva pe care nici măcar nu îl cunoșteai, în ziua aceea tin minte ca abia m-am adunat. Am fost fericita. Am promis ca voi redeschide blogul și ca îmi voi relua obiceiul de a scrie constant aici. Dar am ezitat. Am amânat. Au mai trecut niște luni.
Apoi a venit luna octombrie, cu fabulosul Campionat Mondial al Pisicilor, unde m-am ocupat de partea de PR și am organizat și o conferințā de presa în centru, pe langa Universitate. Când treceam prin fata Palatului Regal, aud ca mă striga o fata, s-a prezentat și mi-a spus ca mă știe de pe vremea blogului, ca m-a recunoscut și ca a vrut sa mă salute, ca mă citea și a câștigat un giveaway care i-a adus mare bucurie la vremea aceea, pentru ca trecea printr-o perioada dificila și micuțul cadou i-a înseninat ziua în care l-a primit. Era cu un grup de turiști și ea era ghidul lor. Ca i-a părut rău ca nu am mai scris, și mie i-am raspus și am promis sa reiau de îndată ce termin evenimentul de la RomExpo.
Așa ca am legat aceste doua mici întâmplări în firul blogului, pentru ca toate protagonistele s-au regăsit la un moment dat aici și am zi sa pun piatra de temelie în 2025.
Poza e de anul trecut, primavara in Grădina Japoneza, dintr-o zi în care am fost fericita și știam ca sunt fericita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu