Mai toate manualele moderne de gandire pozitiva promoveaza ideea de a nu avea regrete, de a le sterge total și ireversibil din mintea ta, pentru a face loc unor experiente actuale, situate, desigur, în spirit pedagogic, cu mult deasupra celor pe care le-ai trait deja. Desi nu apreciez deloc atasamentul de trecut, care vine cu un aristocratic alai de prevestiri sumbre și derutante, anxietăți și dereglare, știu ca mie imi este imposibil sa nu am momente in care regretele sa nu imi apăra ca niste flori albastre, cu tija lunga, purtate in spinare, intr-un cos subțire și conic, de unul dintre ingerii translucizi din tablourile realizate cu gratie de pictorul Stefan Caltia. Din cand in cand, ingerul cel serios mai aranjeaza florile albastre cu tija lunga din cos si le scutura putin, cat sa apara, dintre ele, palide, insetate de lumina, chiar ele, regretele noastre, așa eterne și inutile.
Intrebandu-mi eu, uneori, prietenii, cum stau ei la capitolul regretelor, am aflat ca unii chiar nu au deloc. Sau, as zice eu, sunt și oameni care nu le recunosc daca apar -si le trec la amintiri pe care le poti da la o parte cu mare usurinta.
Dar eu chiar am cateva regrete majore si imi place oricum sa imi imaginez mici scenarii in care in loc sa o iau la stanga, o iau la dreapta. Milan Kundera nu ar fi de acord cu asta, iar eu sunt, teoretic de acord cu el, asta pentru ca, practic, procedez altminterea, în insuportabila ușurătate a ființei mele.
Ar fi bine, spun faimoșii specialiști britanici, sa nu regreți școlile pe care le-ai făcut și nu ți-au folosit la nimic, iubirile-macar pe cele mari și toxice, filmele proaste la care te-ai uitat, ziua în care te-ai apucat de fumat, de băut sau de amândouă, supărările de tot felul, deci rupe definitiv cu trecutul și creeaza un om nou, curat ca Făt Frumos din Lacrima. E deja de moda veche sa iti asumi greselile, acestea nici măcar nu mai exista, totul e o sărbătoare a neinsemnatatii, și, dacă totul trece, vor trece și ele, surrender și let it go.
Dar când mă gândesc profund la mine, eu mă găsesc acum tot în anii de dinainte de 2020. Am impresia ca am căzut iar acolo ca la Piticot, și ca toți pașii înainte m-au aruncat înapoi.
Greseala, zic și eu, călcând în urma filozofilor, e sa nu reușești sa trăiești în prezent, sa fii, așadar, atât de natang și de absent din viața ta încât sa te poți bucura de zecile, poate sutele de străzi secundare care ți se aștern în fata ochilor, fie ca la un moment dat ai luat-o la stânga, fie ca ai luat-o la dreapta, ca oricum strada Principala nu mai exista de multa vreme. Toate miile de provocări de genul acesta te inteapa un moment dat ca o rana veche și comoda, cu care te-ai învățat deja. O mângâi pe cap și treci mai departe, așa cum mângâi și eu acest text al ambiguității, al clipei care fix în momentul în care ni s-a dat, ni s-a și luat, pe motivul ca toate trec. Am răsucit textul acesta de zeci de ori, i-am schimbat sensul de câte ori au trecut schimbări peste mine în ultimii ani, dar el este o dovada a faptului ca da, toate trec, iar asta nu e nicidecum o lecție, ci o dovada ca trăim chiar și atunci când nu se întâmplă nimic.
