Am vazut ieri o fata extrem de frumoasa. Avea picioare lungi, niciun fir de celulita nu se zarea si m-am uitat cu ochi de soacra- desi fusta era scurta scurta; tenul era transparent si ca de portelan, ochii mari, senini, parul lung, in cascada frumoasa. Era inalta, slaba si foarte tanara, deci nu ai cum sa nu te uiti cand vezi asa ceva langa tine. Statea pe scaun in metrou si vorbea cu prietena ei. Initial nu am observat nimic in neregula, pentru ca ma uimise cat de frumoasa si diafana putea sa fie, parca era singura persoana nepoluata din Bucuresti. Dar s-a ridicat si am coborat amandoua la Victoriei. In miscare, isi risipea toata frumusetea. Nu stia sa mearga elegant ci mai degraba arunca picioarele in lateral, statea cocosata,umerii ei mici pareau ascutiti, iar parul nu ii incadra frumos fata pentru ca tinea capul aplecat ca si cum ar fi calatorit fara bilet si ar fi fost prinsa si amendata. Ma asteptam ca toti oamenii sa o priveasca la cat de frumoasa era, dar totusi, nimeni, in afara de mine nu o observase. Repet, fata era perfecta. Dar nu stia ce sa faca cu frumusetea ei, nu se punea deloc in valoare, nu ridica privirea din pamant si nu lasa zambetul sa ii insenineze aura. Prin urmare, cu toata frumusetea ei deosebita, a trecut neobservata. Nici macar fusta ei extrem de scurta nu a putut salva ceva. Si atunci mi-am dat seama ca tinuta (atitudinea) ar trebui predata undeva, ca ar trebui sa fim invatate sa ne punem in valoare calitatile. Daca esti norocoasa, inveti asta de la mama ta, de cand esti mica, sau furi de la Fashion Tv sau...treci neobservata
