sunt blonda si am parul ars

De fapt, am fost blonda. Acum nu ma mai vopsesc deloc si sunt mult mai fericita asa. Mi-am facut suvite blonde pe la 17 ani, cand am fost cu tata la coafor. In materie de beauty si style, tatal meu a fost foarte deschis la minte si, cand a vazut ca ezit, mi-a spus raspicat ca el crede ca o sa imi stea foarte bine. Chiar m-a asteptat pana cand am iestit de la salon, a zambit si mi-a spus ca sunt foarte frumoasa. Dar suvitele mele balaie trebuiau reinnoite foarte des, sa nu arate crestetul capului ca la tigancile vopsite, iar parul meu, care era moale si fin, se tocea si se tocea pe zi ce trece. Solutia? L-am vopsit pe tot blond. Acesta este un beauty disaster, de aceea trebuie sa o iau cu inceputul. La coafor mergeam lunar, sau, daca aveam timp si chef, il vopseam eu acasa uneori la 2 sau 3 saptamani tot pe motivuul sa nu par cumva ca o tiganca vopsita-sau nevopsita, depinde cum o iei. Parul meu era din ce in ce mai distrus. Dupa ce il spalam, statea ca matura, din cauza varfurilor despicate. De fapt, varfuri despicate insemna ca de la jumatatea parului incepea sa se destrame, era foarte foarte elastic, se rupea daca trageai putiintel mai tare. Peria de par era mereu plina, o curatam de doua ori pe zi. Balsam nu mai foloseam din liceu, pentru ca numai mastile foarte nutritive mai faceau fata si imi descurcau cat de cat parul. Se rupea atat de tare, incat la un moment dat, aveam mai mult de jumatate de par secerat de la mijloc. Asta o spunea stilistul meu pe care nu il schimbam, desi avea salonul foarte departe de mine, de rusine. Oriunde m-as fi dus, parul meu era asa varza, ca nimeni nu m-ar fi crezut ca am cat de cat grija de el. Se rupea asa de rau, ca aproape nu mai avea rost sa il tund, parca se manca singur de la varfuri spre radacina, noaptea cand dormeam. Credeti ca am renuntat la blond? Nuuu...deloc. Covarele din casa erau pline de fire blonde, subtiri, mama imi spunea ca se mira ca nu chelesc. Asa ca am avut o perioada in care ma vopseam la radacina, din doua in doua saptamani, imi cumparam vopsea si o aplicam singura, pentru ca sunt destul de indemanatica, dar numai in fata, bretonul si cararea din miloc, atat cat sa para ok. Nu mi-a placut si nu a tinut mult. Am descoperit serumul de par, care a ami ameliorat situatia, dar trebuia aplicat in cantitati masive. Culoarea uneori iesea mai aurie, alteori mai cenusie, nu eram mereu multumita de ea, dar nu aveam ce sa fac, pur si simplu credeam ca nu imi vine bine nicio alta culoare. Parca ma nascusem blonda. Am incercat cateva peruci in nuante mai inchise, dar tenul meu isi pierdea luminozitatea instantaneu si mi se parea ca sunt foarte urata. Dar in urma cu vreo 2 ani si jumatate, miracolul s-a produs. Pur si simplu nu imi mai suportam parul. Ma strambam la el in oglinda. Nu mai suportam culoarea, tunsoarea, textura, nimik nu mai era pe placul meu. Nu l-am decolorat niciodata. Eram blonda doar din vopsea, asa ca am inceput treptat sa folosesc nunate din ce in ce mai inchise. Apoi am vazut ca in ciuda tuturor intemperiilor la care l-am supus, parul meu era, dedesubt, stralucitor, sanatos, cu o nuanta satena mai inchisa dar frumoasa si fara niciun fir de par alb. Asa ca dupa 18 ani blonzi, acum sunt din nou satena. Si ma consider norocoasa. Uneori imi este dor sa fiu din nou balaie. Au fost si cazuri in care oameni nu ma recunosteau pe strada si nici nu ma salutau. Mai sunt si acum. Unii imi spun ca era mai bine blonda, altii ca e mai bine satena. Toti sunt de acord insa ca a fost o decizie buna din moment ce riscam sa imi distrug parul definitiv. Nu mai sunt blonda si nu mai am nici parul ars.